Pour papa

Regula de aur

Cu drag si dor ma uit in urma…

Dupa o tacere prelungita de care mi-e si mie rusine, o perioada in care parca am uitat ca am acest blog, m-am intors. Daca si pana cum au mai existat perioade de liniste si de nescris, acum insa nici macar nu am mai intrat sa vad daca exista vizualizari, cate, cine etc. NIMIC! De parca am renuntat sa mai exist prin intermediul lui!

Romania, Let’s Do It te saluta

Sunt in Tallinn pentru conferinta Let’s Do It de care am amintit in posturile anterioare si este cu siguranta una dintre experientele frumoase cu care viata a fost darnica. De cand am ajuns aici, simt intruna multa energie constructiva venind spre mine, transformata in doze crescute de optimism si de forta. As vrea sa le transmit tuturor colegilor mei macar 10% din bonusurile continue si constante de buna-dispozitie, de incredere si de pozitivism. Nu vreau sa sune patetic, dar cred ca doar asa putem reusi sa ducem acest proiect in Romania pe drumul pe care trebuie: spre victorie in lupta impotriva deseurilor, spre succesul spre care tindem.

Drumul spre Tallinn

Mai este foarte putin si plec spre Tallinn . Poate suna fantezist, pueril sau foarte optimist (ceea ce nu imi sta in fire), dar acest drum il vad ca pe o forma de a fi mai aproape de bunul mers al Let’s Do It, Romania! Asta si pentru ca acolo vom intalni organizatorii primei actiuni “Let’s Do It“, cei din Estonia, care se pare, au reusit sa inspire inca 5 tari, cel putin pana in acest moment: Letonia si Lituania care si-au facut curatenie in propriile lor “case” in 2009 si anul acesta, Slovenia, Portugalia si Romania sunt puse pe fapte mari.

Let’s Do It, Romania la Tallinn

Pentru ca Romania s-a inscris oficial pentru anul 2010 in proiectul Let’s Do It! – http://www.letsdoitworld.org/en – , echipa “Let`s Do It, Romania!” a fost invitata la conferinta ce va avea loc in acest weekend la Tallinn, Estonia, alaturi de membri ai echipelor organizatoare din Slovenia, Portugalia si Lituania.

Ce zici, Anamaria?

Iesim la o cafea? Sau cam asa s-ar rezuma leapsa (prima de altfel, de pe acest blog ) pe care mi-a propus-o Phoebs si pe care ma grabesc sa o execut in cele ce urmeaza.

3 lucruri pe care ar trebui sa le stii despre mine inainte sa ma inviti la o cafea? Hmmm…

10.000…

… de imbratisari calduroase si de ganduri sincere pentru fiecare dintre cei care mi-au parcurs randurile scrise de aproape un an incoace, in care diverse stari m-au incercat si determinat sa ma confesez, sa povestesc, sa impartasesc din motive nenumarate: dorinta de a elimina furia, de a alunga tristetea, de a striga in gura mare victoriile, reusitele, momentele de fericire alaturi de oamenii dragi, implinirile “verzi”, exteriorizarea personalitatii mele din perspectiva lucrurilor care imi plac: melodii, filme, teatru, poezii, fotografii, locuri frumoase, oameni de la care invat ce e frumos.

Poate suna lacrimogen, dar pentru mine, persoana deloc mondena, “mediatizata” sau cunoscuta printre bloggeri, care descopera de scurta vreme halucinanta si mereu updatata lume a social media este o realizare, caci exista si feedback, fie si exprimat personal, si nu cuantificat in numar de comentarii. Sper la mai mult, sper la o continua imbunatatire, fidelizare din partea unora, descoperiri din partea altora. E o lume in care imi e drag sa ma retrag, “camera mea din ciberspatiu” dupa cum imi place sa alint blog-ul. Mai e putin si sarbatorim un an impreuna !

Pentru toate acestea, dar poate si mai mult de atat: MULTUMESC!

Despre inceputuri…

Pentru mine, inceputurile sunt mereu presarate de stari oscilante, chiar paradoxale. Pe deoparte, inceputurile mi se par dragute, usoare, caci e perioada aceea de tatonare in care intrebi tot ce iti trece prin minte pentru a-l cunoaste pe cel cu care intri in contact, il scanezi, cauti, cercetezi cu ochii mintii si iscodesti cu puterea cuvantului pana obtii sau de cele mai multe ori, din fericire, atingi piscuri ale necunoscutului, ale nemaintalnitului si dorinta de a continua creste.

Inceputurile sunt de asemenea grele, pentru ca implica o adaptare oarecare, o pliere pe context, pe oamenii cu care intri pe contact, pe ce ti se ofera, modul in care stii sa primesti si la randul tau sa returnezi. Ca intr-un schimb de pase reusit. Cand spun asta, nu subliniez necesitatea ipocriziei, privirilor de felina versata si a ranjetului ironic. Nu, ci doar cautarea unui liant pe care sa se impleteasca ulterior, firesc, de la sine, o eventuala relatie: de iubire, de prietenie, camaraderie etc. Pe care dupa caz, o vrei mai ampla, mai profunda, de durata sau de cealalta parte, conjuncturala, simplista, de suprafata.

De putin timp, am cunoscut pe cineva. Mai degraba spus, am cam fortat aceasta intalnire. E drept, nu stiu de cate ori pana acum am permis cuiva sa stea sa imi numere nebunia batailor inimii, sa imi spuna direct, fara menajamente cate calorii ar trebui sa elimin sau cate am eliminat deja, cat de multa miscare ar trebui sa fac, pentru ca la finele zilei, sa imi spuna, cu o precizie aproape suparatoare, verdictul: nu sunt suficient de buna sa ma ridic… la nivelul pretentiilor si asteptarilor mele insami, in primul rand. E cu mine mereu si asa va fi de acum incolo. Si cred ca asa va fi mereu langa mine de acum incolo. Atata vreme cat ne vom putea suporta unul altuia nebuniile: eu ale preciziei lui sacaitoare, ale sigurantei similare unui ceas elvetian, el mie nesigurantele, ezitarile si incapacitatea din acest moment de a-i intelege tainele si tacerea usor criptica. Timpul insa aduce solutii si rezolvari. Asa tind sa cred ca va fi si pentru mine si el.

Am inteles…

UPDATE: Ei bine, poate am exagerat un pic cu post-ul asta . Cand il scriam, era vreo 2 a.m., eram somnoroasa, norii oboselii din capul meu erau foarte cetosi si imi acutizau starea de dezgust fata de ticurile verbale. Pe care de altfel, le am si eu din plin :”>. Cred ca acest “am inteles” ma enerveaza cu atat mai mult cu cat imi arata lipsa de atentie, de interes si de umanitate care ne caracterizeaza tot mai des in relatiile interpersonale.

Este un cliseu, stereotip verbal, cliseu, luati-l cum vreti, mie imi este totuna… Este o propozitie, sunt doua cuvinte care ma calca pe nervi tot mai apasat intocmai precum sunetul tocurilor pe un culoar lung, rece si gol. Tot mai des in jurul meu ascult (desi in metrou, de exemplu, fac eforturi sa raman concentrata la randurile din cartea pe care o parcurg), observ oameni care incearca sa incropeasca (si poate li se si pare ca le iese) dialoguri, situatii comunicationale, care dupa fiecare propozitie finalizata de interlocutor, il au ca principal protagonist pe deja celebrul, uzitatul si zic eu deja demodatul “am inteles”. Astept cu interes urmatoarele “descoperiri” in materie de blocaj al comunicarii. Caci pentru mine, acest “am inteles” cam asta inseamna: moartea conversatiei.

De multe ori, imi vine sa fac un exercitiu care din pacate, mi-ar pune unii dintre interlocutori in dificultate, i-ar arunca si in penibil. Dar poate ar fi si o lectie! M-as opri brusc in toiul relatarilor si as adresa o intrebare despre ce am vorbit anterior. Oare cati as pune in dificultate?! Statistic vorbind, dupa cele mai recente “studii” personale , cel putin jumatate. Povestesc, incercand sa raspund punctual la intrebarile adresate, care sper eu, in naivitatea mea, imi sunt adresate cu sinceritate si din dorinta de a sti ce se mai intampla cu mine. Si la sfarsitul inlantuirilor mele epice, aud crudul si deja obositorul “am inteles”. Aproape ca si atunci cand mi se ofera o explicatie, evit sa spun “am inteles” tocmai din cauza acestei fobii pe care am dobandit-o.

Prin aceasta expunere, nu incerc sa imi evidentiez vocabularul impecabil si fara ticuri verbale. Am si eu destule, dar depasind etapa lui “deci” in aproape orice propozitie, propagarea acestui “am inteles” este deja mult peste limitele mele. Mai ales ca imi arata limitele celui cu care vorbesc, lipsa de atentie,dezinteresul fata de relatarile mele, de altfel, de cele mai multe ori, generate de partea adversa.

Ca sa nu mai spun de paralizia cu care diagnostichez conversatia si pe care incerc sa o anim, tot incercand cu disperare sa ma agat de colacul de salvare (utilizand micile trucuri de magiciana inchipuita in situatii care mi-ar putea fi fatale ca prestatie pana si in dialogul cu mine) in valurile involburate starnite de propozitii goale, fara noima, conturate doar ca sa ne auzim vorbind, sa ni se para ca suntem inteligenti, amagindu-ne ca facem fata oricaror discutii.

Aceasta rabufnire vine dupa drumuri lungi cu metroul in care propozitia aceasta este cel putin la fel de des auzita precum denumirile statiilor, dupa discutii telefonice la birou incheiate cu minunata sintagma, interactiuni fata in fata, in online. Pentru azi, mi-a fost de-ajuns. Maine e o noua zi! S-a inteles?