Bring The Sun In My Life

O campanie foarte draga mie, in care m-am implicat cu tot sufletul si al carei ambasador sunt, alaturi de niste super femei pe care le apreciez si pe care ma bucur ca le-am cunoscut – Bring The Sun In My Life – campanie impotriva violentei domestice initiata de Inna.

video by Khaled

photo by Edward Aninaru

Portret de Ana…

… pe care nu o mai cunosc.

Am avut o zi care a inceput foarte prost, cu ganduri negre, cu minte intunecata de dezamagire, cu un suflet gol. Cand nu imi simt sufletul acolo, parca ceva in mine nu exista si nu imi gasesc locul. Si tanjesc dupa el. Sunt incruntata, am lacrimile in gat la fiecare pas. Mi-am dat seama ca sunt fericita cu adevarat atunci cand mi-e sufletul plin de tot ce imi trebuie. Chiar daca imi lipsesc altele. Cand o mica parte nu-i acolo, lumea mea e cu susul in jos. Si mi-e grea interactiunea cu oamenii, mi-e al naibii de greu sa fiu eu si sa fiu eficienta. Si sunt un fel de “prompterista” care zambeste la comanda la semnalul “in direct”.

Si ziua s-a schimbat cand am mers si am vazut multi oameni dansand veseli, energici si aveam un zambet enorm pe fata pentru ca vedeam ce inseamna sa traiesti fiecare moment cu naturalete, cu “viata”, intens. M-au intrebat la un moment dat daca zambesc atat de vesel pentru ca ei sunt penibili. Nu, nu sunteti penibili, sunteti vii, iar eu doar o copie neinspirata de-a mea.

O discutie aparuta din senin cu un om care stii ca e acolo mereu atunci cand vrei sa vorbesti cu cineva drag, desi e departe.Fiecare dintre noi isi doreste sa auda la un moment dat, mai in romana sau mai in engleza “you’re the one”. Si asta am auzit astazi. Nu m-am asteptat. Blank. M-am blocat si doar cu o glumita am putut sa depasesc socul.

Ma intalnesc cu familia mea din Let’s Do It, Romania!. Veseli, senini, zen Trei colegi venisera din Estonia plini de energie si buna-dispozitie si ne impartaseau fiecare moment care ii facea – pentru a cata oara – sa se simta mandri ca fac parte din miscarea Let’s Do It, World. Am facut un exercitiu care mi s-a parut simpatic si care mi-a aratat o Ana care in mintea mea nu mai exista, din sufletul meu e demult plecata, am ingropat-o si am uitat de ea.

“Datorita tie, am intrat in Let’s Do It, Romania!, am vrut sa fiu voluntarul Ana”, “esti cel mai energic om din echipa, ma motivezi, ma inspiri, imi place cand vii vesela la intalniri, glumesti, ne ridici din amorteala”, “esti vie, am incredere in tine, ai fost rea cu mine, dar te-ai zbatut si nu te-ai abatut de la drumul tau si s-a dovedit ca a fost bine”, “esti imaginea Let’s Do It, Romania! in fata tuturor oamenilor si ne bucuram sa ne reprezinti”. Ascultam toate aceste cuvinte ravasita, de parca nu era vorba despre mine si imi abtineam cu greu lacrimile cand ma luau in brate. Da, stiu, suna a zen, hippie, flower power, dar parca din cand in cand e bine sa iti mai amintesti de tine, sa stii ca tu contezi.

Acest portret e departe de autoportretul pe care mi-l fac eu zi de zi. E in tuse gri, colorate cu zambete si oameni de la care invat sau pe care ii iubesc, din care lipseste mana inspirata si dibace a creatorului. Abia astept ziua in care autoportretul si portretul vor fi totuna. Pana atunci, schitez.

Sursa foto: Alexandrina Hristov

Primiti cu cutremurul?

Nu are legatura cu mine deloc acest titlu, desi asa ar putea parea, dat fiind numele meu de familie

Pe la inceputurile Let’s Do It, Romania!, in 2010 cand inca multi ne mai credeau nebuni, am primit un telefon care m-a uimit si bucurat in acelasi timp. Vlad Ursulean, jurnalist la Romania Libera pe vremea aceea, era interesat de modul in care se desfasura procesul de cartare (realizare a hartii deseurilor) si voia sa iasa pe teren, cu masina, GPS-ul, formularele si sa urmeze pas cu pas, traseul pe care urmau sa il faca voluntarii. Mi-a cerut informatii, trasee, un loc de intalnire cu ceilalti voluntari si s-a tinut de cuvant si a mers la cartare. Apoi a scris un articol amplu si detaliat despre experienta in sine, un demers jurnalistic de care Let’s Do It, Romania! nu a mai beneficiat nici la cea de-a doua editie. Am citit materialul si la fel si pe cel de dupa prima actiune de curatenie din 2010, mi-a placut si am ramas cu gandul ca exista jurnalisti de calitate care isi fac treaba exemplar. Si am pastrat in mintea si sufletul meu respect pentru Vlad si ceea ce face el. Cu atat mai mult cu cat la sfarsitul anului trecut, am descoperit o alta initiativa de-a lui tare interesanta: curs de jurnalism ratacitor.

Astazi am vazut un documentar foarte bun facut de Vlad despre cladirile cu risc seism din Bucuresti, atitudinea locatarilor supusi pericolului la tot pasul si a autoritatilor, ca de multe ori, “neputincioase”.

Va invit sa urmariti acest documentar si sa intelegeti de ce de multe ori ne meritam soarta, vorba lui Mircea Badea.

Cazuri “umanitare”

Intotdeauna am crezut ca daca poti ajuta, oricat de putin sau infim, o persoana aflata in suferinta, e bine sa o faci si sa aduci alaturi de tine oameni care la randul lor isi doresc sa ii ajute pe cei bolnavi sau cu venituri modeste.

Multi suntem bombardati cu astfel de e-mail-uri si cazuri si este foarte greu sa alegi pe cine sa ajuti.

La sfarsitul lui august, am primit un e-mail de la doamna Claudia Toader din Cluj care expunea situatia grava in care se afla fiul ei pe care il creste singura de 12 ani si care are “tumoare pe creier acromegalie prin macrodemon hipofizar secretat de GH cu extensie supra si periselara”care necesita operatie urgenta la Budapesta, operatie care costa 20 000 de euro. De regula, aceste rugaminti sunt insotite de detalierea diagnosticului, de pasii urmatori in tratament, de documente scanate care sa ateste veridicitatea relatarilor. Din primul moment, acest e-mail mi-a atras atentia ca nu continea decat un diagnostic sumar si contul in care ar trebui virati banii.

I-am cerut intr-un e-mail ulterior detalii despre suma necesara, suma pe care a reusit sa o stranga pana la acel moment, stadiul bolii. Raspunsurile veneau in continuare neinsotite de dovezi, dar de tanguieli si elemente lacrimogene care iti inmuiau sufletul “are dureri groaznice, nu avem bani, urmeaza sa fim dati afara din casa, parintii mei nu ne ajuta”.

Ii cer documentele scanate cu diagnostice si orice alte hartii care sa ateste stadiul bolii si tratamentele pe care le urmeaza si vine un e-mail foarte revoltat in care se declara jignita de solicitarea mea, ea fiind o femeie necajita care trebuie sa se zbata.

Crezand in continuare in povestea ei si bazandu-ma pe bunul simt din oameni, dar si ca daca minte, acum e momentul in care adevarul va iesi la iveala, o sun sa ii spun ca trebuie sa vina la Bucuresti cu toate documentele necesare care sa faca dovada bolii fiului ei, tratamentul de la Budapesta, pentru a primi niste bani din partea unor oameni care doreau sa o ajute.

Ieri a venit la Bucuresti cu o simpla hartie, modificata pe alocuri de mana, pe care, verificand-o contabilul la Institutul Oncologic Fundeni, am aflat ca era un fals al unui certificat medical al unui pacient care decedase intre timp. In continuare, sunt dezamagita de nonsalanta cu care oamenii aleg sa isi bata joc de timpul, bunavointa si disponibilitatea de a ajuta a oamenilor si cum isi imagineaza ca pot prosti pe oricine pentru a-si atinge scopul.

Asadar, este frumos si inaltator sa ajuti, dar e si mai sanatos sa verifici in detaliu pentru ca banii sa nu ajunga la niste impostori.

Mica intr-o lume de oameni mari

Nu am mai reuşit să scriu demult, însă peste un moment atât de frumos şi de important din viaţa mea nu puteam să trec fără să las câteva rânduri pe blog.

Acum vreo 2 luni am primit un e-mail care m-a uimit si bucurat in acelasi timp: reprezentanti ai Ambasadei SUA la Bucuresti erau incantati de proiectul Let’s Do It, Romania!, isi doreau sa ne cunoasca si mai presus de orice, insusi domnul ambasador Mark H. Gitenstein voia sa afle cum a reusit acest proiect.

Am avut 2 intalniri frumoase, productive, in care ne-am amintit momente cheie ale proiectului, solutii, piedici, pasii facuti pentru ca Let’s Do It, Romania! sa devina o reusita. Eram foarte emotionata de fiecare data cand mergeam, ma simteam mica intr-o lume de oameni mari. La propriu si la figurat.

Cu ocazia zilei de 4 iulie, Ziua Independentei SUA, am fost invitata impreuna cu colega mea, Liana la receptia organizata de domnul ambasador. Foarte multi oameni importanti din Romania erau prezenti acolo si recunosc, eram uluita sa fiu unul dintre invitati.

Domnul ambasador si-a inceput speech-ul, vorbind despre Romania si sansele pe care le are, despre cum poate trece de la motto-ul “asta e viata” la “yes, we can”. Moment in care zeci de fluturi zburau in stomacul meu mai ceva ca atunci cand indragosteala ma loveste (rar si greu), cred ca m-am inrosit in obraji, imi tremurau mainile si picioarele: pe ecran a aparut fotografia mea si a Lianei ca doi romani care au schimbat ceva in Romania, care i-au convins pe romanii sceptici ca in aceasta tara se pot intampla lucruri frumoase.

Aplauzele le-am auzit ca prin vis, emotiile au fost prea puternice. Am inceput sa primesc sms-uri de felicitari de la oameni care vazusera la TV discursul domnului ambasador, e-mail-uri, mesaje pe Facebook de la oameni pe care nici macar nu ii cunosc.

O seara unica pentru care ii multumesc domnului Gitenstein, o recunoastere a muncii unei echipe intregi de oameni sufletisti – echipa Let’s Do It, Romania!, dar si pentru bucuria de a ma face sa ma simt mare, desi sunt atat de mica.

Despre Let’s Do It, Romania!… din nou

Zilele trecute am dat un interviu despre Let’s Do It, Romania! pentru stiriong.ro

Interviul complet il puteti citi aici.

De ce te-ai implicat in proiect, ce te-a atras la el?

Am fost inca de la bun inceput parte din ideea „Let’s Do It, Romania!” si spun acest lucru cu mare bucurie si cu mandrie. In iulie 2009, Liana Buzea (initiatorul LDIR) a trimis un e-mail pe grupul de discutii al ONG-ului din care faceam parte, EcoAssist  si ne arata filmuletul care prezenta ideea Let’s Do It: http://www.youtube.com/watch?v=A5GryIDl0qY. Practic, in Estonia, pe 3 mai 2008, 50 000 de oameni iesisera la curatenie in toata tara. Ni s-a parut tuturor un proiect fabulos, dar nu il vedeam posibil in Romania.

In septembrie 2009 insa, Liana a decis sa se apuce de treaba, a intrebat cine vrea sa i se alature, am spus „da” fara ezitare si asa a inceput povestea Let’s Do It, Romania! in Romania. Am trimis primul comunicat de presa pe 14 septembrie 2009 si am anuntat ca se face curatenie generala in Romania si ca asteptam oamenii sa ni se alature in echipa de organizare.

Dupa cum am spus in mai multe ocazii, Let’s Do It, Romania! reprezinta cea mai mare provocare pe care am avut-o pana in acest moment, atat personal, cat si profesional si ma bucur ca reprezinta o parte importanta din viata mea. Si viceversa! Lucrurile se intampla cu un scop, iar locul si scopul meu au fost “Let’s Do It, Romania!”.

Care a fost cea mai mare satisfactie, la final: numarul mare de voluntari, cantitatea de gunoaie stransa, vizibilitatea, recunoasterea sau premiile obtinute?

Cred ca niciuna dintre aceste variante cat feedback-ul oamenilor care au fost la curatenie, povestile frumoase pe care ni le-au trimis in urma actiunii, prieteniile legate, sentimentul de participare si contributie la realizarea celui mai mare proiect de implicare sociala. Bineinteles ca ne-a bucurat numarul mare de voluntari prezenti la curatenie – cel putin 200 000, numarul mare de voluntari care au ajutat la realizarea hartii deseurilor – cam 1 000, numarul mare de voluntari care au facut parte din echipele de organizare – cam 800. A fost impresionant si numarul mare de deseuri – 550 000 de saci, toata aprecierea de care am avut parte. Ne-am bucurat si de criticile aduse si de feedback-ul negativ pentru ca ne ajuta sa fim mai buni anul acesta. Ne-am fi dorit sa nu fie lucruri pe care sa nu le facem bine, dar, pentru ca nimeni nu mai organizase un astfel de proiect pana sa ne apucam noi de treaba a generat si greseli. Anul acesta speram sa nu mai fie atatea greseli.

Premiile obtinute ne-au bucurat pentru ca au incununat munca unei intregi echipe si nu ma refer doar la organizatori, ci la absolut fiecare om, institutie, ONG, mass-media, persoanele publice pe care le- am avut alaturi.

Cel mai recent moment de bucurie pentru Let’s Do It, Romania! a fost nominalizarea mea si a Lianei Buzea, initiatorul proiectului de catre domnul ambasador al SUA, Mark H. Gitenstein ca romani care au demonstrat ca si in Romania e posibil sloganul „yes, we can” O mare onoare pentru noi!

A fost greu sa motivati voluntarii care au lucrat in echipa de organizare?

Sa spunem ca nu a fost deloc simplu pentru toti sa rezistam unui program infernal in care trebuia sa isi faca loc jobul, viata de familie, alte activitati, concedii si bineinteles, Let’s Do It, Romania! Trebuia de multe ori sa renuntam la evenimente importante pentru noi pentru a ajunge in x judet sa facem o conferinta de lansare sau sa renuntam la un weekend linistit pentru intalniri nationale cu colegii. Nici pentru ei nu a fost deloc usor sa duca organizarea unui judet intreg in spate cum au stiut mai bine, cu resurse limitate sau inexistente. Sunt convinsa ca mai presus de orice motivatie care venea de la noi, sentimentul de implicare in realizarea celui mai mare proiect de implicare sociala si dorinta de a-l vedea transformat in realitate a fost cel mai important factor motivator.

Care crezi ca e factorul care i-a mobilizat pe cei 200 000 oameni sa iasa la curatenie?

Cu siguranta, dezgustul si nemultumirea de a vedea mereu gunoaie in natura i-au facut pe multi sa lase orice activitate pe 25 septembrie 2010 si sa iasa cateva ore la treaba. Apoi, dupa cum unii voluntari ne-au povestit, sentimentul apartenentei la o mare echipa care se uneste pentru o cauza comuna.

Ce inseamna premiile de la Gala Societatii Civile pentru voi, ca echipa si proiect?

Premiile de la Gala Societatii Civile inseamna enorm pentru echipa Let’s Do It, Romania! Desi stiam cat s-a muncit la acest proiect pe toate fronturile, atat echipa, cat si partenerii, am venit destul de pesimista la gala, nu ma asteptam nici macar la un premiu. A venit primul premiu la categoria „comportament civic si participare publica”. Am fost emotionata peste masura incat simteam ca voi reusi cu greu sa spun cateva cuvinte. La cel de-al doilea premiu „campanie de voluntariat”, bucuria a fost si mai mare si am savurat momentul. Cu siguranta, cu greu voi uita acea seara.

Ce v-a motivat sa organizati si a doua editie?

Din pacate, deseuri inca mai sunt in natura. Fie nu s-au strans toate de la prima actiune, fie altele au aparut la loc. In plus, ca un alt argument, multi oameni si-au dorit o noua curatenie de asemenea anvergura la care sa participe pentru ca le-a placut la Let’s Do It, Romania!, pentru ca nu au auzit decat pe 25 septembrie seara. In plus, comunitatea internationala din care face parte Let’s Do It, Romania! – Let’s Do It, World – se pregateste o actiune ambitioasa – Clean-up Europe- curatenie in toata Europa in 2012 si ar fi fost pacat sa nu facem si in 2011.

Ce asteptari aveti de la Let’s Do It, Romania! 2: o participare mai mare, deschidere mai mare din partea autoritatilor, spirjin din partea presei?

In primul rand, ne dorim noi ca echipa sa organizam acest proiect mult mai bine, sa evitam greselile primei editii. De aceea, cu bucurie spunem ca avem multa sustinere din partea unor parteneri de elita, recunoscuti pentru profesionalism in ariile lor de expertiza: agentia Friends (advertising), Institutul Roman de Training si Ascendis (training), Asociatia Romana de Salubritate, Urban si Romprest (logistica).

Este foarte importanta implicarea si participarea intregii tari la realizarea Let’s Do It, Romania! Fie ca este vorba de mass-media centrale si locale, de companii, autoritati centrale si locale, operatori de salubritate. Everyone’s invited! Ne dorim sa avem aproape cat mai mult membri in echipa nationala de actiune si sa iesim invingatori in marele meci contra nepasarii de pe 24 septembrie 2011.

Avand in spate experienta primei editii si popularitatea pe care a obtinut-o proiectul, va fi mai usor acum? Ce ati invatat din prima editie si veti aplica, ce greseli vreti sa evitati?

In unele situatii este mult mai usor, avem aceleasi echipe locale in multe judete, avem contacte la companii, autoritati, mass-media, avem prieteni din randul persoanelor publice, ne bazam pe oameni frumosi care ne dau o mana de ajutor si in acest an. Avem si prieteni mai noi care s-au alaturat proiectului si care ne ajuta sa scriem un nou capitol din povestea Let’s Do It, Romania!

Prima editie ne-a aratat ca se poate si ca locuitorii Romaniei se unesc pentru o cauza comuna in care cred. Vrem sa demonstram in 2011 ca actiunea de anul trecut nu a fost o intamplare si ca se poate si mai bine, cu un numar si mai mare de voluntari care sa faca Romania o tara mai curata. Si mai frumoasa!

La nivel personal, ce inseamna Let’s do it Romania pentru tine?

Pentru mine, Let’s Do It, Romania! este proiectul care mi-a schimbat viata, care mi-a adus bucurie, oameni minunati in preajma, m-a responsabilizat, m-a invatat multe, m-a ajutat si ma ajuta in continuare sa cresc, sa ma dezvolt personal si profesional, sa vreau si sa cer tot mai mult de la mine. In septembrie 2011 se implinesc 2 ani de Let’s Do It, Romania!, 2 ani de transformari, de momente mai grele in care simti ca nu poti sa mergi mai departe, in care iti vine sa spui „stop”, dar si mai multe momente de pasi fermi spre destinatie.

Let’s Do It, Romania! se intoarce – interviu pentru Fishington Post

A fost unul dintre interviurile fulger la care am răspuns în maximum 30 de minute, căci timpul mă presa. Dar am reuşit să fiu cât de cât inteligibilă şi a ieşit acest articol.

Iată cum începe:

Anamaria Hancu comunica pentru Lets Do It, Romania!de vreun an si ceva. E mereu pe fuga, dar noi am reusit s-o prindem cateva minute la un pahar de vorba eco. Am discutat despre firea voluntara a romanilor, dar si despre implicarea brandurilor si a autoritatilor locale in campanie. Am schitat portretul romanului eco si am desenat valorile brandului LDIR.

Care a fost cea mai importanta invatatura de anul trecut?

In primul rand, a fost incredibil sa vedem ca romanilor chiar le pasa si ca nu au ramas fara reactie la mesajul Let’s Do It, Romania! Si ma refer aici la autoritati locale si centrale, companii, mass-media, operatori de salubritate, persoane publice, ONG-uri. Nu in ultimul rand, voluntarii veniti in numar mare in toate etapele de organizare ale proiectului s-au implicat cu resurse proprii, fie ca vorbim de cartare, organizare sau participare la curateniile pilot sau Ziua de Curatenie Nationala – 25 septembrie 2010. Deci se poate, trebuie doar sa vrei sau sa se creeze contextul favorabil.

Apoi cred ca ne-am dat seama cu totii ca si daca esti mic, dar incapatanat si pus pe fapte mari, poti schimba lumea din jur. Multi ne spuneau ca am reusit sa crestem prin Let’s Do It, Romania! cat altii in multi ani de munca. Se poate, insa foarte putini sunt cei care stiu cum s-a ajuns aici. Evident, ne bucura aprecierea pe care ne-o arata oameni din diverse medii. E un sentiment placut dupa atatea luni de ironii si ganduri deloc constructive.

Continuarea articolului o găsiţi aici. Enjoy!

Sfârşit?

În ultimii ani, dar mai ales, în ultimele luni, fac tot posibilul să îmi simplific viaţa, să nu îmi dau singură bătăi de cap şi de cele mai multe ori, îmi iese. Şi e bine

De foarte mult timp, nu îmi complic viaţa cu superstiţii şi încercări de a desluşi semne şi mistere, simboluri, semnificaţii. Am o singură superstiţie mare şi clară: nu îmi place să vorbesc înainte de a se concretiza despre planuri de viitor, de orice natură ar fi ele.

Zilele trecute, o prietenă mi-a spus că m-a visat mireasă pentru a nu ştiu câta oară. Habar n-aveam ce înseamnă asta, mă amuzam, dar vedeam feţele speriate ale celorlalte prietene care spuneau “eh, sunt sigură că e o întâmplare, te gândeşti prea mult la nunta mea” sau “nu e tocmai de bine, dar lasă, nu are ce să ţi se întâmple ţie rău”.

M-am gândit instantaneu că dacă voi comite imprudenţa de a-mi întreba mama ce înseamnă acest vis, se va panica teribil şi vreau să evit aşa ceva.

Toate bune şi frumoase, trec peste acest moment. Doar că astăzi mă sună un foarte bun prieten să mă întrebe dacă sunt bine, căci s-a trezit brusc cu o stare de nelinişte şi s-a gândit la mine. Am zâmbit amar: ce se întâmplă? Universul îmi trimite semne?

Povestindu-i aceste coincidenţe unui prieten, expresia feţei i se schimbase. Se gândea probabil cum ar fi să nu mai fiu.

Pe lângă toate acestea, de câteva zile, tot simt nevoia să mă văd cu oameni pe care îi am aproape tot mai rar, din cauza programului încărcat şi pe alocuri haotic. Lucru pe care vreau să îl schimb. Să fie şi ăsta un semn?

Habar n-am. Tot ce ştiu eu e că mă simt mai plină de viaţă ca oricând, mai dornică să fac lucruri, să cresc, să mişc oameni, să urc tot mai sus. Şi nu vreau să mă opresc prea curând . E abia începutul!

Breathe and start fresh

Cred ca aşa as sintetiza cel mai bine ultima lună şi jumătate din viaţa mea: schimbare, agitaţie, decizii, planuri, decizii, provocări, dorinţe şi iar decizii. Am tras aer în piept, am pus punct şi am început cu alineat

Mi-am dat seama că m-am schimbat foarte mult şi uitându-mă în urmă, văd o altă Ana care ar părea mai rebelă. Sau doar mai dornică să încerce, încă nu ştiu să definesc

Am început anul 2011 lucrând oficial ca PR la The Practice, parte din Leo Burnett. O super agenţie în care am învăţat foarte multe lucruri în doar 4 luni, loc în care devotamentul, energia, reacţiile imediate, soluţiile rapide şi eficiente, creativitatea şi dorinţa de a da tot mai mult de la tine în fiecare zi constituie ingredientele reuşitei.  Pe scurt spus, am învăţat că “best practice makes perfect” şi cred că e o deviză care îmi va ghida viaţa şi de acum încolo. M-am ataşat mult de colege, de brandurile pentru care lucram (şi acum citesc alertele google sau urmăresc pe Facebook ce mai fac ) şi cu toate acestea, au început la un moment dat să apară gânduri bizare, frământări, nu reuşeam să îmi găsesc locul, să mai fiu eu. Şi am ales să plec, dar nu mi-a fost deloc uşor.

Şi a apărut o foarte mare provocare pe drum. Aceea de a lucra ca PR în industria muzicală. Am stat şi am analizat povestea pe toate părţile, căci nu e un domeniu cu care să fiu foarte familiarizată şi în care să am experienţa necesară. Am fost însă primită cu încredere şi încerc să răsplătesc în fiecare zi acest lucru. Şi tot mai mult de acum încolo, pe măsură ce mă obişnuiesc tot mai mult cu toate. Şi cu mine în noua ipostază. Deci, pot spune că de la 1 aprilie, fără a fi o păcăleală, mă ocup de PR pentru Ellie White

Un alt lucru drăguţ care mi s-a întâmplat a fost oportunitatea de a participa la cursul PCM pe care îl predă Dragoş Bucurenci. Mi-l doream de vreo 2 ani şi când am citit că Dragoş va organiza o sesiune specială pentru tinerii din ONG-uri, am ştiut că trebuie să aplic. Au fost 3 zile pline de informaţii, oameni noi, cunoaştere de sine, multe întrebări. Sunt încă în faza în care îmi răspund la întrebări, mă descopăr şi pe baza cunoştinţelor, îi observ şi pe ceilalţi. Şi învăţ în fiecare zi să interacţionez cât mai bine cu ei

Cu bucurie, am aflat că am fost nominalizată în campania AVON 125 de femei pentru schimbare. A fost o surpriză plăcută la care nu m-am aşteptat şi care a generat un mare val de simpatii şi de like-uri atunci când am anunţat marea veste

Drumuri multe, întâlniri cu oameni deosebiţi, socializări intense şi dansante, evenimente  şi nu în ultimul rând, lucrul pentru Let’s Do It, Romania! care rămâne un personaj principal şi constant  în viaţa mea, oricâte întorsături ar lua ea. Apropo, căutăm oameni dedicaţi şi pasionaţi să ne întregească echipa, ce ziceţi?

Mă simt la început, pornesc la drum cu energie şi planuri mari, cer tot mai mult de la mine, dar ştiu că aşa e bine. Trag aer în piept cu hotărâre şi sunt încrezătoare.

Oameni pentru oameni

Am fost în seara aceasta la Gala Oameni pentru oameni la care am participat, evident, în calitate de reprezentant Let’s Do It, Romania!

Evenimentul în sine m-a bucurat din mai multe motive: am revăzut oameni dragi, am cunoscut în offline oameni cu care comunicam frecvent doar în online şi am văzut că în România asta gri, tristă, în care mizeriile, superficialitatea, penibilul şi indolenţa aproape ne acaparează percepţia asupra realităţii, multor oameni încă le mai pasă de comunitate, încă mai cred că nu muncesc degeaba şi că ţara aceasta are o şansă.

Sunt câteva exemple care m-au impresionat în mod special. Dan Raican, un domn care se luptă de ani de zile cu Parkinson şi care nu se mulţumeşte să câştige zilnic o bătălie cu boala, ci vrea să le fie sprijin şi altor pacienţi care suferă ca şi el.  “Strânge din dinţi, spune copacului de lângă tine ce te doare, învaţă de la el să rămâi în picioare şi… întoarce-te înapoi, la viaţă” sunt cuvintele lui optimiste şi pline de forţă.

Nu cred că există persoana apropiată mie care să nu ştie despre “fanatismul” meu când vine vorba de Pro Tv Dintotdeauna am apreciat profesionalismul cu care se întâmplă lucrurile acolo, campaniile pe care le realizează, seriozitatea cu care echipa tratează orice subiect sau produs media livrat publicului, rezultatele fiind pe măsură aproape de fiecare dată. Momentul în care i-am cunoscut pe unii dintre oamenii din Pro nu a făcut decât să aducă în mintea mea un gând: “ştiam eu de ce îmi place de ei” . În seara aceasta, la “Oameni pentru oameni”, Pro Tv a fost răsplătit din plin pentru implicarea în campanii care “Salvează vieţi“: 1 milion de euro a fost strâns pentru ca primul centru de excelenţă pentru tratarea cancerului la copii să fie construit.

Este un lucru incredibil pe care îl reuşeşte echipa Pro Tv pentru a câta oară…

Acum un an am auzit pentru prima oară despre Home Mătăsari şi mai apoi am ajuns să îl cunosc pe Iulian: mereu cu un zâmbet blând, cu o vorbă bună pentru toţi cei cu care intra în contact, o privire senină şi o minte plină de planuri şi idei creative care fac bine şi alină suferinţa. Toate proiectele lui, toate mărinimia lui au fost răsplătite cu prilejul acestei gale şi nu îmi amintesc de când nu m-am mai bucurat atât de sincer pentru cineva. Iulian are un drum lung în faţă în care îi ajută şi pe alţii să facă paşi către viaţă.

Recunosc, m-am simţit mică. Atât de mică încât m-a cuprins tristeţea. Şi dezamăgirea, deznădejdea că pot face mai multe şi totuşi nu fac suficient. Şi că sunt oameni acolo undeva care au nevoie de mai mult ajutor decât încerc eu să dau acestei ţări, stimulând la curăţenia naţională.